Mihaela Constantin: “acesta este direcția pe care trebuie să merg”
Câştigătoare a mai multor premii la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, expozantă atât pe plaiurile natale cât şi peste hotare, Mihaela Constantin este o artistă complexă, având la activ numeroase realizări şi promiţând încă şi mai multe pe viitor. Aşa că am astăzi plăcerea de a vă face cunoştinţă cu ea, convinsă fiind nu doar că veţi citi cu interes interviul pe care mi l-a acordat, dar şi că o veţi urmări cu interes pe viitor.
Liliana Negoi: – Care ar fi primul lucru – sau primele lucruri – pe care ţi-ai dori ca oamenii să îl/le ştie despre tine?
Mihaela Constantin: – Mă numesc Mihaela Constantin, sunt artist vizual, doctorand, profesor de arte la școli de specialitate și încerc prin munca mea să promovez cât mai mult arta, să îi apropii pe tineri de acest domeniu, să îi sprijin și încurajez, și să îi ajut pe cei la început de drum să vadă exact cum stau lucrurile în acest domeniu, pentru că din exterior lucrurile par bune și frumoase, chiar utopice.
L. N.: – Pe pagina ta scrie că ai studiat în cadrul Universităţii Politehnica înainte de a trece la UNArte. E un salt destul de consistent. Ce sau cine anume a determinat alegerea domeniului artistic?
M. C.: – În perioada liceului am cochetat cu desenul și pictura, nu am lucrat foarte serios ca să fiu pregătită să susțin admiterea la UNArte, nu eram foarte sigură de ceea ce îmi doream să fac, urmând un profil Real, matematică-informatică. Nu aveam prea multe tangențe cu domeniul artistic, așa că am ales varianta cea mai sigură/comodă pe care o aveam la îndemână în acel moment – am ales un domeniu ștințific, cum este Chimia, în cadrul Universității Politehnice din București. Domeniul de studiu era interesant și am acumulat multe cunoștințe și informații utile, dar nu mă simțeam în largul meu. Știam totuși că fac parte dintr-o altă lume. Iar la sfârșitul anului al doilea am susținut examenul de admitere la secția Pictură, după două săptămâni de pregătire în cadrul Universității, cu o mapă de lucrări realizate cu o săptămână înainte de examen, am reușit să intru cu a opta medie de concurs. În acel moment am realizat că acesta este direcția pe care trebuie să merg și pentru care nu trebuie să fac compromisuri sau sacrificii.
L. N.: – Când şi cum ai ştiut cu siguranţă că acesta e drumul pe care vrei să îl urmezi?
M. C.: – Aş putea spune că am simțit mereu că sunt făcută pentru așa ceva, doar că nu prea am fost încurajată să mă dezvolt cum ar fi trebuit. Îmi amintesc că atunci când eram mică mâzgăleam orice îmi pica în mână, cărți, caite, haine, pereți, mobilă, ca orice copil care are în mână un instrument care lasă urme. Eram mereu foarte creativă și veneam cu idei și propuneri pentru jocuri, jucării, proiecte. Iar când am crescut nu prea am dat importanță acestui aspect, pentru că artele plastice nu erau un domeniu serios de studiu, dar simțeam că va veni și perioada când mă voi întoarce către acest drum.
L. N.: – Mai degrabă pictură sau mai degrabă modă şi costum? De ce?
M. C.: – În copilărie am fost mai mult atrasă de domeniul vestimentar, asa am început și să desenez mai serios, să copiez modele din revistele de modă, să încerc să creez şi să reproduc anumite ținute. Am avut și ajutorul mamei mele care este inginer textilist, aceasta m-a învățat să lucrez cu diferitele maşini de cusut industriale. Îmi amintesc cum stăteam pe la vârsta de 3-4 ani pe masa de croitorie în sala de confecții din fabrica de tricotaje unde lucra mama mea, și făceam din petice și resturile de materiale diverse hăinuțe pentru păpușile mele. Desenul a venit instictiv, simțeam nevoia să exprim și să le arăt și celorlați ce îmi doream eu să realizez, să poată vedea cum trebuie să arate modelul din capul meu. Spre liceu am început să pictez și să desenez mai serios, dar nu suficient cât să pot fi pregătită spre o carieră în această direcție. Nu pot să aleg între cele două domenii, ambele au avantajele lor, contează foarte mult ideea și cum o pui în practică și atunci te folosești de tot ceea ce știi să faci pentru a transmite mesajul artistic, nu există granițe între tehnici de lucru. În ziua de astăzi nu mai există distincția clară, un artist este artist, nu contează dacă lucrează pictură, sculptură, fotografie, costum ș.a.m.d.
L. N.: – Cum se desfăşoară în cazul tău procesul creativ? Există, să zicem, un “ritual” anume?
M. C.: – Acesta se desfășoară în atelier, încerc să petrec cât mai mult timp în atelier, iar acum de când totul s-a mutat în on-line îmi este mai ușor, dar nu este suficient. Am nevoie de liniște și tihnă pentru a mă putea concentra, dar nici atunci nu este sigur că pot lucra, cum spunea și Brâncuși nu este greu să faci ceva, este greu să te pui în starea de a face. Mai ales că pentru atenția noastră se luptă tot felul de companii de advertising și ne bombardează cu imagini și texte peste tot unde te uiți, care ne încărcă memoria vizuală cu tot felul de lucruri nefolositoare. În ziua de astăzi este foarte dificil să nu pici în plasa tehnologiei moderne, iar social media a devenit un consumator de timp și identitate. Eu încerc să îmi limitez timpul de screening atunci când sunt în atelier.
Ritualul meu ar fi să pun telefonul pe mute, să pornesc muzica și să încerc să lucrez chiar dacă nu mă simt în starea cea mai bună de lucru, cel mai important este ca inspirația să te prindă în timp ce lucrezi, iar în pauze consult albume și imagini cu lucrările artiștilor mai experimentați sau care au trecut testul timpului.
L. N.: – Bănuiesc că toate proiectele de până acum ţi-au fost dragi, dar a existat vreunul pe care l-ai avut “la inimă” în mod deosebit? Dacă da, care şi de ce?
M. C.: – Nu cred că am proiecte pe care să le pun în ramă pe perete, sunt foarte implicată și atrasă atunci când sunt la începutul oricărui proiect, sunt foarte nerăbdătoare să aflu cum vor arăta lucrările finale. Mă bucur de procesul de lucru și experiența prin care trec și încerc să învăț din fiecare proiect ceva nou. După ce finalizez un proiect sau o serie de lucrări, le fotografiez, le indexez, le arhivez, le împachetez și le dau de-o parte ca să mă pot apuca de următorul proiect.
De cele mai multe ori am prostul obicei să lucrez peste o lucrare mai veche, nu sunt niciodată mulțumită de cum arată și așa ajunge o pânză să conțină 4-5 straturi diferite, păstrez doar fotografiile lucrărilor. Am albume cu fiecare perioadă de lucru, arhivate într-un hard-disk extern, pe care le revăd din când în când și încerc să compar cu ceea ce fac acum, să urmăresc evoluția. Pot spune că fiecare lucrare are mai multe cicluri de viață, iar când acela s-a terminat, când imaginea nu mai este mulțumitoare, o acopăr și încerc să o duc mai departe. Eu sunt încă în formare și imaginile mele evoluează în același timp cu mine, nu am ajuns la finalul căutărilor mele și nici nu îmi doresc să ajung prea curând, asta ar însemna sfârșitul pentru un artist, să găsești rețeta magică și să o aplici mereu te-ar compromite și ar distruge orice urmă de căutare și cercetare a inovației. Astfel încerc mereu să o iau pe un drum nou și să cercetez cât pot de mult acea direcție.
L. N.: – Am observat că unele dintre imaginile din galeria articolului fac parte din prezentări ale colecţiei “Asian Patch”, inspirată din anumite aspecte specifice culturii asiatice. Altele aparţin unui proiect numit “Africa”, iar altele unuia al cărui nume este “Spirit românesc”. Sunt acestea cumva interconectate mai presus de denumirile cu iz geografic?
M. C.: – Acestea sunt proiecte pe care le-am avut de realizat la facultate, în cadrul cursurilor masterale Strategii de modă și costum, am avut diverse teme în anul întâi care s-au nimerit să aibă denumiri cu valențe cultural geografice. Iar Asian Patch este lucrarea mea de diplomă, care se inspiră din tradiția costumului Japonez, acompaniat de machiajul teatral de influență Kabuki.
L. N.: – În ceea ce priveşte pictura, un lucru care mi-a atras atenţia este predispoziţia către personajul feminin, aflat în diverse ipostaze, dintre care în mod deosebit mi-au rămas în minte “Driadele” (nimfe ale pădurilor) şi “Stările de veghe” (în care se insinuează şi câte un animal – o vulpe, un corb, o bufniţă şi o pisică). Să îndrăznesc să extrapolez o conexiune subtilă a personajului feminin cu natura sălbatică?
M. C.: – “Starea de veghe” este lucrarea mea de licență. Inițial au fost 6 lucrări, de un metru pe doi metri fiecare. Acum în prezent am început să lucrez peste ele, am un nou proiect, am păstrat doar câteva elemente din lucrările vechi, sper să obțin rezultatul pe care mi-l doresc. Proiectul din 2016 cuprindea 6 nuduri feminine, în forme de reapos, letergie, somn, oboseală, meditație, care stau întinse pe sofa, recamier, într-un decor abstractizat care oferă intimitatea unui dormitor. Somnul acestora este vegheat de către un animal prădător (pisica, bufnița, hermina, vulpea, acvila și corbul) se poate spune că aceste vietăți sunt întruchiparea sufletului celei care se află în inactivitate.
Studiul corpului uman, este principala mea preocupare în cercetarea artistică, atât în costum cât și în pictură și mai nou în teza doctorală. “Driadele” au venit ca o continuarea a proiectului de licență, de la nudurile feminine care stau întinse în stare de odihnă. “Driadele” prezintă o tipologie a corpului feminin de acum 100 de ani, standardul de frumusețe din 1910-1920.
L. N.: – Creaţiile tale transmit, în general, ideea de rol într-o poveste, fie că vorbim de modă şi costum, fie că vorbim de pictură şi arte plastice. Există o idee mai amplă pe care o urmezi în această direcţie?
M. C.: – Povestea vine în mod instinctiv în mintea celui care privește imaginea, iar aceasta nu trebuie neapărat să coincidă cu intențiile pe care și le-a facut creatorul imaginii. Cel care este atras de o imagine rezonează într-un fel diferit cu ceea ce vede și acest fapt este foarte mult influențat de cultura generală vizuală pe care acesta o are. Noi, oamenii, în general, avem nevoie să găsim diferite conexiuni între ceea ce vedem și simțim și probabil de aceea avem nevoie de o „poveste” atunci când avem în față o imagine mai sintetizată, abstractizată, care nu seamănă cu ceva concret pe care să îl putem denumi. Artistul de cele mai multe ori nu își pune atâtea probleme legate de povestea imaginii, acesta se concentrează mai mult pe partea de compoziție și cum să opereze elementele de limbaj plastic pentru a realiza o imagine armonizată, care să atragă cât mai mulți privitori,să îi facă să stea cât mai mult în fața imaginii.
L. N.: – Te-ai gândit vreodată să combini cele două laturi? Adică partea de design vestimentar cu partea de pictură?
M. C.: – Toată lumea mă întreabă acest lucru. Nu m-am gândit în mod special dar până la urmă va trebui să o fac. Am câteva idei de ce anume aș vrea să fac dar deocamdată nu este momentul oportun pentru mine. Am avut perioade când am lucrat doar pictură și obiect, după aceea doar costume și cu textile, fotografie și video, urmate apoi de o perioadă doar cu desene, ca să revin din nou la pictură. Încerc să folosesc mijlocul de exprimare care se potrivește cel mai bine cu mesajul pe care vreau să îl transmit. Până la urmă limbajul este același, comunicăm prin vizual fie că este vorba de o pictură, fotografie, obiect, costum, artă performativă. Regulile sunt cam aceleași, doar tehnica diferă, toate operează cu punct, linie, formă, culoare. Știu că la un moment dat voi face un proiect în care să înclud toate aceste abilități ale mele, dar acum nu mă simt sufiecient de pregătită.
L. N.: – În afară de pictură şi design de modă există şi alte forme de artă care ocupă un loc în timpul tău? Dacă da, care?
M. C.: – În prezent sunt doctorand la UNArte. Am ales să studiez un subiect care pe mine m-a tot pasionat, corpul uman în arta contemporană, mai exact prezența sau absența corpului în artele vizuale, mai ales în zona noastră geografică. Pot spune că cercetarea nu este o formă de artă dar implică la fel de multă creativitate și răbdare pentru a dezvolta o lucrare, iar tipul de doctorat pe care îl urmez se numește doctorat profesional, care implică pe parcursul sau la finalul cercetării mele realizarea unei serii de lucrări care să concluzioneze cel mai bine cercetarea mea.
L. N.: – Când arta ia o pauză cum îţi place să profiţi de timpul liber?
M. C.: – Îmi place cel mai mult să călătoresc, să îmi dezvolt orizonturile, peste tot pe unde ajung încerc să vizitez tot ce se poate vizita în materie de artă și cultură, muzee, galerii, teatre, gradini, monumente istorice. Dar în această perioadă mă mulțumesc cu lectura și vizionatul filmelor despre astfel de locuri, am o colecție de ghiduri turistice pe care le mai răsfoiesc din când în când. Sunt o persoană destul de activă, nu rezist prea mult în interior, de cele mai multe ori după ce lucrez în atelier prefer să ies la o plimbare pe jos prin Bucureștiul vechi și prin parcurile și grădinile centrale.
L. N.: – Îţi mulţumim din suflet, Mihaela, pentru timpul acordat şi îţi dorim din suflet cât mai multă inspiraţie şi minunate realizări pe viitor! 🙂