Oksana – proză (foarte) scurtă – de Liliana Negoi

Un strop de sudoare, căzând pe plita încinsă, sfârâi iute întru nefiinţă. Flacăra lămpii, hrănindu-se cu visele câtorva molii stinghere, fâlfâi, făcând umbrele lucrurilor din jur să joace pe pereţi. În ciuda faptului că în bucătărie era cald, Oksana se zgribuli – dincolo de fereastra veche, zorii de octombrie făgăduiau o zi urâtă, cu un vânt care plimba nehotărât bura ca o pulbere fină în toate părţile. Femeia puse oala cu apă pe sobă, apoi îşi adună mai bine cojocelul în jurul trupului mărunt şi ieşi ca să dea de mâncare celor câteva găini care încă mai picoteau la adăpost.

Când se întoarse în casă, hainele îi erau îmbrobonate de ploaie, iar ea le lepădă cu un gest obosit, laolaltă cu baticul rărit de vreme sub care părul, acum de culoarea vântului de-afară, renunţase să mai aibă vreo formă. Simţind şuviţele umede sub degete, femeia apucă de pe o policioară un pieptene tocit din lemn de arin şi începu să şi-l treacă prin ele fără grabă. Stropii căzând pe podea unul câte unul din părul şi hainele sale o făcură să se oprească şi să privească mută pata de umezeală care se formase pe pledul sărăcăcios, şi, fără voia ei, se gândi la sine.

Cândva, demult, viaţa ei cursese ca un izvor cu apă proaspătă, bucurându-se de tot ce întâlnea în cale, chiar şi de bolovanii care uneori îi mai împiedicau zilele. Nu toate izvoarele însă sunt menite a creşte, iar al ei fusese prea curând secat de focul simţit pentru “el”, un “el” vijelios şi întunecat care îi pârjolise cu dorinţe fiinţa neobişnuită cu asemenea patimi dulci. Ceasuri la rând, şoaptele lui picurate în mintea ei crudă o făcuseră să creadă că nu putea fi fericire mai mare decât aceea şi beată de dragoste stătea atunci Oksana cu ochii la stele, noapte de noapte,  nedorindu-şi decât ca toate clipele rămase ale vieţii ei să aibă acelaşi miros de mere verzi şi mentă ca mâinile lui.

El însă, nevăzând în ea decât un popas în calea sa către vise mai înalte sau, poate, mai adânci, o lăsase repede în urmă în drumul către mare, dispărând cu totul într-o zi ploioasă de toamnă precum cea de azi. Neînţelegând “de ce”, neştiind dacă să se dispreţuiască pe sine pentru a nu fi fost în stare să devină liman pentru “el”, Oksana îşi închisese atunci malurile, uitându-şi propria curgere şi, din acel moment, viaţa ei rămăsese tot ca apa – dar nu mai fusese ca aceea a unui pârâu de munte, din care fiecare înghiţitură pare să împrăştie zahăr şi răcoare pe cerul gurii. Nu, ci ca una din apele care curg doar atunci când vreun râu mai mare îşi azvârle prea-plinul încotro se nimereşte, născând astfel vinişoare de-abia curgătoare, mărginite de stuf şi păpuriş, care cu timpul devin băltoace şi rămân în viaţă doar din mila ploii.

Aşa şi cu Oksana – prea mulţii fraţi şi surori mai mari decât ea avuseseră grijă să nu îi lipsească nimic din cele absolut necesare traiului. Ce îi trebuia însă cu adevărat nu avea cum să primească de la ei şi nici în altă parte nu mai căutase, lăsând astfel cu oarecare scârbă ca focul din inimă să i se stingă şi mulţumindu-se, nu neapărat din cauza vreunei virtuţi a modestiei, ci mai degrabă a unui soi de amorţeală care îi cuprinsese fiinţa, cu ceea ce binevoiau să îi ofere cei din jurul ei.

Cu vremea, învăţase să îşi fie sieşi de-ajuns, uşor-uşor din durerile şi visele ei nu mai rămăsese aproape nimic, şi doar arareori, când ploua afară ca acum, o umbră caldă părea să îi tulbure gândurile, iar atunci femeia îşi îngăduia câteva clipe în care să se rătăcească în hăţişul dătător de amar al lui “şi dacă…”. Obosea însă curând să alunece pe meandre ce nu îi fuseseră sortite şi, scuturând uşor din cap, Oksana îşi întorcea astfel cugetul în matca ei veşnic tăcută şi lipsită de formă.

Apa din oală începuse să bolborosească, parcă îngânându-i gândurile. Femeia se ridică încet, călcă peste pledul umed şi, dând oala deoparte, o acoperi cu un capac. Se înfierbântase prea tare, dar nu era nimic. Avea să aştepte până se răcea.            

Afară, vântul neobosit continua să plimbe nehotărât bura ca o pulbere fină în toate părţile.