Angi Melania Cristea – grupaj de poezii

Angi Melania Cristea este o poetă de-acum bine-cunoscută cititorilor revistei noastre, care au mai avut ocazia în câteva rânduri să ia contact cu sensibilitatea aparte şi tehnica poetică a acestei autoare de origine macedoneană. Este profesor de limba română a Liceului de Artă “Marin Sorescu” din Craiova, membră a mai multor cenacluri literare, câştigătoare a peste treizeci de premii importante din România şi de peste hotare. Textele sale pot fi citite în numeroase reviste, antologii şi volume proprii, iar astăzi vă propunem un grupaj de texte noi, reflectându-i întru totul maturitatea creatoare. Dragilor, acestea fiind zise şi fără a mai lungi inutil aşteptarea, vă dorim lectură plăcută! 🙂

(Auto)distanțare

vara/cuvintele tale peste cartier trăim all inclusiv
parcă din martie păsările se întorc și (abonament la reviste) ne-am transformat
în tipizate
scriu încă o declarație pare redundant dar te iubesc din (auto)izolare
îmi amintesc de Ovidiu și insula lui plutitoare
nu ne vor trimite în exil nu ni se vor desena aripi
ipotetice
între lumi convergente din orașul meu vine setea aceea teribilă
și cei 3 metri de autodistanțare
vacuum//@

ție ți se par oamenii neschimbați?
trebuie să revezi centrul orașului starea aceea latentă
din care se ridică doar cei cu măști invizibile
drone survolează și eu încă pun la story normalitatea
când treceam prin mall ingenuu și îți aruncam un surâs echivoc
tu de atunci nu ai uitat cele 4 ore ( suntem la starea de unfriend)
cu câte lucruri inutile am decorat existența
și alergam la Aman să rostesc versuri albe

se poate scrie poezie în starea de pandemie?
se poate dar nu poți respira în fața display-ului
prin cartier se simte jocul de-a vacanța nu e nimic impecabil
doar liniștea în care îți trimit virtual tensiuni
și am lăsat panica//totul e military arm ca la Wuhan
Covid 19 scoate din mine ce e mai bun dar frații mei din Italia
zic că de acum încolo carnavalul de la Veneția
se mută în piața publică

am început să mă plimb ca atunci ca atunci
vara asta ne dăm cu parapanta

Emotiondrone

observator/azi@
poezie în carantină și îngeri ai urbei
care planează peste cartiere
reinventăm situații firești
coadă la poșta din rovine și cinematograful hi-tech
de când s-a impus situația de urgență nu ți-am mai zis
nimic despre cămașa ta fucsia
felul tău neutru de a-mi vorbi
care stârnește o furtună în mintea mea
despre războiul psihologic
//born in december/

prin centrul vechi se bea la terase amaretto
din pahare de plastic
și câțiva tipi gen old generation
scriu la ziar/fuckdown/
articole din aceeași categorie
nu sunt schimbări de stil
( te îmbraci impecabil)
de mâine sosesc comenzile prin curier
și nu poate fi vorba să renunț
la plimbări prin orașul plin de măști

poți să vii ca atunci la parbrize
doar să respirăm
libertatea în doze mici
cu nebunii nonizolare
și/fără să ieșim din sanctuar/
să îmi transmiți emoții
despre un univers /,,citat din Coelho “/
în care semenii mor distanțați
iar drone survolează

Montagnerusse

Sunt timpuri când nu poți deschide porți în cuvânt,
Timpuri cu gust de acrilic și de celuloză.
Noaptea ți se strecoară în pat ca o astenie de toamnă
Iar tu îți ștergi îngerii de pe coapse în silentmood.
În tramvaiul 23 s-a rostit atâta poezie încât îți unduiau sânii
Și, revoltată de isteriile celor din zona urbană,
Ai trimis în eter poveștile de pe insta.

Atâta poți! Să te multiplici în cele 33 de secunde desăvârșite,
Să aplici pentru o dragoste imperfectă și să blochezi
Calamitățile ce vor veni cu 41 de grade pe scara Richter.
Este epidemie de resentimente și în acest vacuum în care locuiești
Oamenii au propriile lejerități, noninvazive.

Hei! Tu chiar ești bunul samaritean, cel care și-a lăsat umbra
Să trăiască lângă vasele de război?
Sau poate /fără să citez din Sartre/simpla mea existență
Pare o interogație de mironosiță despre sensul unic
Atunci când te-ai împrăștiat printre miile de cutii de pantofi decupați
De la mall.

Aici filmul polițist rulează iar tu îmi ții umerii strâns
Și monologhezi cu al cinșpelea simț
Cel care îți spune că din 5 artiști unul va muri într-un montagnerusse.

Love potion

A venit vremea să purtăm măști de serie
să îmbrățișăm aerul decupat din care am extras emoții taciturne
și să nu ne mai recunoaștem olfactiv
În arbori se simte evanescența vieții fluidul magic care umple scări și amfiteatre
Poți locui 3 secunde în clădirile bătrânului oraș
din gurile de canalizare ale căruia
te vei ramifica?

Om lângă robot și frunze lângă patruped
așa va arăta viitorul incert
de unde mă vei privi/de la o distanță de 1 metru jumătate
/cu condescența unui asimptomatic
Toate bolile lumii s-au strâns lângă stadioane biserici muzee
și nicio infuzie cu elixirul care te transformă în supraom
nu poate să atenueze efectele izolării // #lacasadepapel

Haosul din mintea mea zice că aici și dincolo
lumea este populată de pandemii
Nici dragostea cu toate isteriile ei nu poate reduce riscul de îmbolnăvire
Totuși la starea nației te întreb de ce trebuie să ne îmbrățișăm cu gingășiile și cu iluzii
de parcă vom mai fi vreodată în avion spre Roma?
Puneți masca și mănușile! De acum încolo
@războaiele se vor scrie între noi

100% poezie

vii din galaxia celor o mie de pixeli
și nu am nicio îndoială că ești 100% #celmaiiubitdintrepamanteni
dar parcă trăiești lângă vulcanii noroioși
nu ai limite și nu te poți opri lângă
stația de tren
unde ana karenina bântuie precum oamenii
străzii
lumile paralele ale iubirii și urii
tu//votat drept cel mai splendid răsărit//
îți vezi nestarea lipsa de comunicare puse
pe afișe electorale
și cu fiecare urnă crește șansa de a ne regăsi

nu este ca și cum ai fi vreun politician ratat
ești ozon și tot ce se poate divide
numai eu feliez timpii și probez ore să văd
în câte veacuri încape
sufletul meu cu virajele lui simple
apoi iar și iar caut să dau restart
să butonez propria stare
fără capacitatea de a fi lider în segmentul
numit viața mea

Poem brut

zilele cu tine erau de neînchipuit cu infinite emoții
și certuri silențioase//zilele mai lungi decât era firesc
pictate în culori de apă
și orice dialog între noi era atât de calin
fără umbra misterioasă a poeziei
fără drogul ei pur// dialog pe note joase
țineai ambele mâini în buzunar iar eu încă de atunci
visam orașe mari liniștea de 2000 de carate
nu-mi pria
felul tău de a fi insolent veșnica ta grimasă
mă făceau să te iubesc cu peste 1000 de cai- putere
cu forța aceea care face dintr-o femeie un cântec brut fără negativ

și iată că daimonul artei m-a prins în centrifugă
și îmi rotește toate stările//toate sentimentalismele
lipsa ta de reacție la orice discuție imaginară
adună în mine poeme de pagina 1
și (mă îmbrățișezi impetuos) poate singurătatea nu este pentru noi
mai știi când alergam de oriunde pentru 20 de minute
fix cât trebuie să salvăm anii aceia teribili
de parcă nu cunoscusei încă zăpezile de pe Postăvaru
și te iubeam cu nebunia artistului fără mască

hai, vino la teatrul național azi plouă și nu poți
pleca definitiv
doar tu poți suprima anxietatea ce îmi inundă spațiul vital
teama stupidă de semenii mei
sunt repetiții și îți voi recita eu însămi ca niciodată
despre existența în nonculori

știi că sunt poetă și orice aritmie îmi displace
doar tu poți să trezești orașul să te strecori prin moloz
și chioșcuri de ziare
așa au început să fie diminețile pe bulevard
cu tot mai puțini oameni
//ore decuplate din mulțime//

Reflector

nu îți voi arunca cuvinte nefinisate voi tăcea 5 luni 2 săptămâni
și 33 de respirații
știi prea bine că vom trece de centru//tu încă
tributar cartierelor mici/
eu cu lumina crudă înfiptă în retină voi căuta
lungul drum al mătăsii
nu ne vor orbi reflectoarele lunii nici purpura cerului
dintre containerele de la marginea orașului va răsări
steaua dimineții cu trupul ei prelung ca un excavator
de care atârnă morțile și viețile utopia unei existențe
neamenințate de pandemii

și dacă te-ai decis să deschizi porțile propriului tău oraș
/dependent de emoții/
cunoști că drona îți va inspecta firele de iarbă
ramificațiile ultimului război adevărat
și îndrăgosteala tâmpită care ne reduce și ne înmulțește
precum x factorial
proprii mei îngeri îți vor vorbi preț de o eclipsă de soare
apoi mă voi apropia de tine cu sentimente turate la maxim
și nu voi mai planta ficuși nici alți arbuști ornamentali
doar mă voi strecura precum un antierou
lângă podul minciunilor
mai poți conviețui cu sonata lunii pe epidermă ?

Pasaje

acea vreme cu stările ei nesigure
ne-a făcut să ne decuplăm de la bordul existenței
și să continuăm seria de pantomime fiecare cu 2% iubire
dorința mea de libertate s-a prăbușit precum un smog singuratic
deasupra orașului taciturn
nu-mi dezlega apele fă-te vânt fă-te zmeu de apă
orice ar putea să scadă intensitate izolării asumate

și iarăși noi/cu cele o mie de pasaje subterane/
putem disloca singurătatea dintre ghețarii industriali
și ne putem preface în flori de hârtie în stânjenei sau în viță-de-vie
în tot ceea ce există și respiră prin matca terrei
dacă mă întrebi de ce luminile adânci nu ating
sufletul nemachiat
poate îți voi transmite o stare de autosugestie
să fii tu valul orelor
vocea ridicată peste asaltul mass-media
să nu ne risipim în îndrăgosteala stupidă
care nu simte bipolaritatea societății

am obiceiul să colecționez inimi de piatră arsă
și toate cuvintele de care m-am îndrăgostit
le așez în ordinea inversă a acelor de ceasornic
ca și cum aș inhala viața metamorfozată în particule invizibile
acel ,, come stai ” redundant lunga tăcere cu cozi de lup
haosul intrapandemic mă ucide

Autopoem

îmi amintesc călătoria aceea când am plecat
și sandalele verzi au rămas pe terasă
ceașca de cafea puțin ciobită
poate și viața mea cu sinusuri invadate de
întâmplările verii
călătoria aia mi-a schimbat felul meu nebunesc de a iubi
și lipsa mea totală de reacție la orice stare confuză
de ce rutina apasă pe epiglotă și îmi dă senzația
că aerul strâns în plămâni se va pulveriza
va deveni o capcană în care emoțiile
se vor răspândi
cu viteza cu care numai virușii se multiplică

orașul este populat de fantome inerte
nu-ți fie teamă
vom pleca din nou spre gara de nord
vom fi iarăși fericiți în cursa nebunească
ce ne animă viețile
când cerșetori și femei ușoare trec invariabil
pe lângă clădirile vii
tu mă poți modela din nimic/din respirația inflamată a orașului
și//în demența asta pandemică//putem avea acele
3 momente de certitudine urmate de 2345 de momente derutante

ți-am spus că scriu un nou volum și/în timpul vieții tale/
voi deveni un flamingo roz sau scara autorulantă
cu care urci și coboride n-șpe mii de ori
atât de mult încât obosești și nu mă mai recunoști
sub masca de protecție
nici prietenii noștri nu recunosc starea asta
de idioțenie
să nu circuli decât în tine însuți exact atâtea zile câte poți
până te îndrăgostești cu puterea unui vector

Tehnica poeziei

sunt poetă când frunza copacului îmi atinge sânii
și atunci când scriu picătură cu picătură
în nestăvilita liniște a pământului
cu o fenezie de inginer care repară ascensorul/tehnica lui este impecabilă/
mie îmi răsar morți din față și din spate
autostrada mustește de atâta poezie
uneori mă tem să nu alunec în gropile comune
să nu fracturez vreun cuvânt
de-a lungul autostrăzii
unde poți alerga cu 200 de km/h
alteori poezia mi se lipește de coapse
cu fierbințeala morții viitoare
de parcă toate osiile
sprijină cerul îmbibat de cerneală

dragostea mea este ca aerul nicio mască
nu ascunde
emoțiile acelea care cresc trandafiri
și se odihnesc în lanul de grâu la amiază
fizicul meu nu este fragil//încă sunt soldat pe lângă maikaMacedonie//
dar inima este a unei poete cu toate simțurile deschise
gata să scrie atunci când tu treci dintr-o parte în alta a țării
/erou sau trădător/
cu o candoare de trunchi de copac
ce se așază în lumină ca niște scânduri
din care poți reconstitui edenul
lumea aceea empirică în care dragostea
umblă neștiutoare la pasul Tihuța

doar poezia cu spinarea ei albă
poate atinge înălțimi și savura extazul
unei țigări aruncate ostil
al unui pantof descălțat
și al unui cuvânt așezat invers
/eu tac iubindu-te poetă/
cât va dura izolarea